Indecent.

Sâmbătă dimineată. 
Cartea de pe noptieră clipește ispititor și provocator: „Termină-mă, termină-mă!”.Un colț de semn de carte mijește pervers de undeva de sub multe, multe pagini, care nici măcar lipite unele de altele nu mai stau - ce mult mă vrea această carte, nici măcar închisă nu poate să stea. Nu rezist. O iau în mână și aproape că o simt cum se lasă grea în palma mea, se lasă deschisă cu atâta ușurință, iar semnul de carte alunecă afară dintre paginile răsfrânte cu o mișcare atât de fluidă, ca o adolescentă excitată care își întinde buzele întredeschise pentru a fi sărutate. Cu ochii deschiși. 
Îmi las ochii încă grei de somn să alunece cu nesaț pe pagină pentru câteva secunde înainte de a trece la ingurgitarea vizuală lentă și pe îndelete a fiecărei litere, fiecărui cuvânt, fiecărei propoziții și fraze. Paginile se alintă fandosit, foșnesc înfiorate între degetele mele, înfiorate de razele timorate ale soarelui de dimineață ce pătrunde sfios prin geamul pe jumătate dezgolit de perdeaua trasă neglijent și în grabă cu o noapte în urmă. Pereții oftează, iar tu. 
Tu te foiești ca un motan morocănos în stânga mea, de parcă nu-ți mai ajunge nici patul, nici perna, nici pătura, nici somnul, nici sâmbăta. Dar eu îmi văd mai departe de plăcerea mea perversă de dimineață și nici măcar mormăitul răgușit și sărutările tale care încă visează pe umărul meu atât de treaz nu mă pot convinge în cele din urmă să iau o pauză. Îmi iau o mână de pe carte și o las să pătrundă ușor prin părul tău agresat de pernă și de somn. „Bine, gata, am văzut că te-ai trezit, bună dimineața, copil alintat” par să spună degetele mele șuvițelor tale de păr încâlcite. 
Se pare, totuși, că asta nu e de ajuns pentru tine, balaur lacom și hrăpăreț, pentru că exact în mijlocul unui paragraf delicios, mâna ta umflată de somn se înfige în cartea mea delicată și o ridică în înaltul cerului camerei noastre scunde. „N-ai terminat și aseară cartea asta?” se aude vocea ta supărată parcă țâșnind din vârful ghearelor care îmi țin cartea suspendată în aer, ca pe o curvă dezbrăcată în văzul lumii. Paginile ei s-au pleoștit, cotorul pare că vrea să se închidă, ca o amantă îmbufnată că a fost refuzată. 
Acum mă ridic în capul oaselor și îți îndepărtez cu grijă palma slinoasă de pe frumusețea mea de carte speriată și amenințată. Și ca să îți potolesc și pornirile de gelozie fără sens, îmi rezerv dreptul de a mă întinde peste tine, leneșă, așezându-mi cartea pe pieptul tău revoltat și reluându-mi lectura, nu înainte de a-ți fura cuvintele protestatare de pe buze cu un sărut împăciuitor.
„Vreau să o mai termin o dată.”

Docil.(Sau neputinta de a renunta)

           Nu sunt arhitect de meserie, nici constructor, nici zidar. (Doamne fereste, ce urat sa vezi fete ca zidari sau constructori!) Dar eu daram ziduri. Da, da, ziduri inalte, infinit de inalte, ziduri groase, infinit de groase si ziduri reci, infinit si exasperant de reci. La inceput era ca un hobby, apoi a devenit un hobby de care ma tineam tot mai des, in fiecare zi, iar acum e o necesitate,uneori o urgenta, uneori o groaza si o nebunie. Ca toti fumatorii, alcoolicii, drogatii, dependentii de ciocolata, internet, alte ierburi, condimente, arome si tentatii, asta a ajuns dependenta mea: spartul si daramatul zidurilor. Este, totusi, un lucru extraordinar, in genere, daca stam sa ne gandim si inca ma intreb cum de nu am in fata usii in fiecare dimineata reporteri TV si jurnalisti, oameni de stiinta care vor sa efectueze noi studii, presedinti de state care vor sa dea mana cu mine (cu mana mea plina de var, adica) si staruri de cinema care imi cer poze si autografe (cu mine si zidurile, desigur). Sau zidurile cu mine. Ar trebui sa apar si in Guiness Book si in toate reclamele la var, sau termopane, sau izolatie termica. Adica, ar trebui ca toate reclamele sa spuna "Ascult-o pe Elena!" si nu pe Baumax, care, in genere, daca stam sa ne gandim, e gras si are mustata si salopeta de cauciuc (care, sa ne intelegem, nu a fost si nu va fi niciodata la moda).
           Este si o activitate sanatoasa, in genere, daca stam sa ne gandim si ma mir cum de nu au inventat astia de la TV inca un sport care sa constea in daramatul zidurilor, de mai multe tipuri: maraton, pe niveluri, sau contra timp. Desi pare lipsita de sens sau de vreo ratiune logica, sa stiti ca, in genere si daca stam sa ne gandim cu atentie de data aceasta, daramatul zidurilor mele are in spate cea mai profunda dintre gandirile profunde, pentru ca are in spate verbul care sta la temelia tuturor lucrurilor, oamenilor, razboaielor, ideilor, cartilor, marilor descoperiri, mancarurilor si scopurilor: VREAU. Da, da. Sa fim seriosi. Vreau este si va fi mai puternic decat iubesc. Vreau este si va fi mai puternic decat urasc, decat am nevoie, decat trebuie si decat este necesar, decat mi se ordona si mi se porunceste, decat orice fel de verb vreti dumneavoastra sa gasiti sau sa inventati. Vreau + particula ceva. Ceva, care poate fi un lucru, o idee, un om. un razboi, etc etc, vezi enumeratia de mai sus, ca mi-e lene sa o mai fac o data. 
             Cu toate acestea, multa lume a vrut si putina a avut. Asa ca tocmai de aceea, in genere si daca stam sa ne gandim, acest daramat de ziduri al meu, acest hobby, aceasta nevoie, acest vreau transformat in actiune continua este cu atat mai special, daca stam sa ne gandim si in genere, pentru ca are o finalitate. Desi zidurile mele sunt infinite, si infint de inalte si infinit de.. stiti voi, desi, cu toate acestea, chiar daca si in ciuda acestui fapt, in culmea glorioasa a ironiei, da, da, daramatul lor, al zidurilor, are o finalitate. Finita. Acest lucru, daca stam sa ne gandim si in genere, este in totalitate adevarat, pentru ca exista dovezi, dovezi de certitudine certa. Cum sa va explic ca sa intelegeti, e ca si cum ceva-ul meu adaugat cu + la vreau-ul meu care e de fapt actiunea de daramare a zidurilor, e ca si cum ceva-ul asta mai iese uneori de acolo si imi lasa indicii, ori imi scrie pe ziduri, ori ma ghideaza, ori controleaza starea vremii, ori mi se arata in somn, ori in mancare, ori pur si simplu ma trage de maneca atunci cand iau pauze. Dovezi doveditoare, dovezi clare si certe, pe care eu le atest. Prin urmare, daca stam sa ne gandim si in genere, ceva-ul meu va fi gasit, va fi ajuns la, va fi luat in primire, va fi scos din. Dintre ziduri, adica. 
               Iti vine sa razi, nu? Tu, ziditorul de ziduri, tu creatorul ceva-ului si tu cel care ai gasit formula vreau + ceva si care mi-ai aratat-o in somn. Normal ca razi si te bucuri si te zgaiesti la mine ca ultima panarama, pentru ca zidaria mea, adica des-zidaria mea iti gadila orgoliul ala mare si slinos si acru si nesuferit si antipatic. Daaa, mai ceva decat motanul incaltat cu Nike si Puma si cu pletele (oh da, pletele pieptanate, aranjate, dichisite, adorate) fluturande in vand de pe motocicleta de fiare sau, ma rog, pentru fite, Harley, si cu geaca de piele. Mai ceva ca orice altceva. Dar, lasa, lasa, ca nu stiai tu cui ii aratai tu ceva. Acel ceva. Stii, de cojocul tau nu am ac, pentru ca, daca stam sa ne gandim si in genere, tu nu porti cojoc (ca nu e la moda, pisi) si porti geaca de piele. Dar am eu. Esarfa pentru gatul tau. Si carte pentru capul tau. Avem ditătii si pentru tătii, ca sa ma exprim si diacritic, si popular, si folcloric si cum mai vrei. 
               Nu sunt arhitect de meserie, nici constructor, nici zidar. (Doamne fereste, ce urat sa vezi fete ca zidari sau constructori!) Dar azi, azi ti-am mai daramat un zid. 

Vedenii

Copacii se prabuseau peste mine din stanga si din dreapta. Masinile ma loveau din plin din toate directiile. Toate vanturile din toate punctele cardinale se pravaleau furtunos peste mine, aducand tornade, viscole, uragane, cerul se crapa in doua deasupra mea si ningea si tuna si fulgera si ploua peste mine. Zapada ma ingheta. Soarele imi prajea teasta si imi ardea pielea degerata. Bombe atomice erau aruncate spre mine si ma loveau in piept din plin, razboie se nasteau si mureau cu mine pe campul de bataie, eu contra tutoror celorlalte armate. Valuri. Valuri si tsunamiuri, de apa, de sange, de ura, toate cresteau inaintea mea, faceau spume inghitindu-ma in adancul lor inainte sa se formeze iar. Toata natura si non-natura se revolta, mi se spargea in cap ca un val de impotrivire, iar eu

te strangeam de gat mai departe cu furie si patos si plangeam. Plangeam. 
Un lucru pe care tu n-ai sa-l stii niciodata, dobitocule. 

Filosofii.

- Stii ce cred eu?
- Despre pantofii cu toc?
- Nuu, lasa asta..
- ...?
- Ma gandesc ca oamenii sunt asaa.. ca sugativele. 
- Poftim?! ridica neincrezator din sprancene si pufneste in ras.
- Nu radee! Adica sunt... sunt albi initial si in momentul in care iau contact social incep sa se imprime de culoare - cum face sugativa cu cerneala. Iar la un moment dat, nu mai pot pur si simplu. Sunt full de cerneala si au nevoie de o pauza. 
- Bine, fie. Dar daca toti oamenii sunt sugative, cine mai e stilou?
- .. Ce?
- Pai sugativa doar absoarbe cerneala si atat. Nu o si produce. daca pui doua sugative una langa alta, n-or sa faca schimb de cerneala, nu?
- Nuu.. hm. Nu dar.. Aoleu! Tu intelegi ce voiam sa spun. E ca si cum.. Suntem stilouri pentru ca avem idei si conceptii proprii, si sugative pentru ca asimilam ideile si conceptiile altora.
- Ce te faci cu aia care nu asimileaza? Adica, aia care nici cerneala n-au. Sunt asaa.. Creioane cu mina. 
- Aoleu! Tu chiar n-ai inteles nimic din ce voiam eu sa iti spun aici? Esti fantastic...
- Ia uite-o ce se enerveaza. Ma scuzi daca am indraznit sa incurc un biet creion cu mina in mareata filosofie a stiloului si sugativei.
- Mmm.. Ce fel de mina? 
- ?!
- Vezi? Nici macar o teorie bine pusa la punct nu ai. Vaai de tine. rade cu pofta, lasandu-si capul pe spate.
El zambeste, privind-o tacut cateva momente. Ofteaza. O trage de par. 
-  Esti enervanta cand ai teorii. Sau cand te iei de ale altora.
- Asa, supara-te. Ia sa te vad cum te superi acuma ca am dreptate. rade si mai mult, il impinge mai departe de ea cu piciorul.
- Si daca ma supar?
- Te rog. 
- Bine, dar sa stii ca eu plec. 
- Bine, pleaca atunci. 
- Nu glumesc, fii atenta. 
- Bine, dar sa te imbraci intai. Si sa inchizi tu usa cand iesi, mie mi-e lene sa ma ridic de aici. 
- Ce nesuferita esti. 
- Mersi. 
- Nu mai vin la tine niciodata. 
- Auzi? 
El ridica din sprancene, asteptand. 
- Lasa.
- Hai, spune. 
- Nu, ca esti suparat. 
- Hai.. ca nu sunt. 
- Nu esti?
- Nu sunt. 
- Stiam eu.
- Tot nesuferita esti. 
- Da, da. 
- Hai, acum imi zici? 
- Ce sa-ti zic? Aaa da. Esti un creion cu mina. 
Rade.