Gând.

      Mi-ar plăcea să mă pot uita la oameni și să tac. Și ei să înțeleagă.
      Și oamenii să se uite la mine. Și să tacă, și eu să înțeleg. Mi-ar plăcea să le arăt, apoi, palma, podul palmei, dosul palmei, degetele, amprentele, unghiile, iar ei să știe ce viață mi-aș dori să am, ce sos îmi place la cartofii prăjiți, cu câte cuburi de gheață beau sucul vara, când aș vrea să le cer ajutorul, când să le încredințez un secret. Ei mi-ar arăta apoi talpa, secul piciorului, venele proeminente din jurul degetului mare, unghiile degetelor de la picioare, călcâiul uscat și bătăturile de la pantofii cei noi. Iar eu aș ști la ce program TV le place să se uite și câte minute își lasă farfuria cu ciorbă la microunde, aș ști ce cadou și-ar dori de zilele de naștere, ce glume li se par amuzante, când ar vrea să plângă, sau să îi țin de mână. 
      M-aș uita la tine, iar tu te-ai uita la mine. Tăcerea dintre noi ar zâmbi ștrengărește, în colțul gurii, și-ar mușca buza de jos, să nu zâmbească mai mult, să nu râdă. Tu ai deschide gura, ți-ai depărta buzele care ar tremura ușor în timp ce ai inspira mai mult aer decât de obicei, așa cum face omul când se pregătește să spună ceva. Și ai tăcea. Eu aș clipi mai evident decât de obicei, așa cum face omul când arată că a înțeles, dând din cap imperceptibil, mi-aș ridica încet pumnul închis, spre a-ți arăta că ți-am prins mesajul, ți-am cules cuvintele de pe buze, sunt la mine în palmă, le strivesc cu duioșie. Cuvintele tale nerostite, eu le-aș înțelege. Și după ce le-aș înțelege, mi-aș deschide ușor palma, spre a le da tăcerii, care abia așteaptă, freamătă și se bucură ca o fetiță de grădiniță când o laudă doamna la mami că a mâncat tot, a dormit la prânz și a cântat frumos de tot cântecelul cu cățelușul. Apoi, după ce ți-aș simți cuvintele, care între timp ar fi devenit ale mele, mi-ar fi lăsat adâncituri mici și calde în piele, după ce ți-aș simți cuvintele cum îmi părăsesc palma, aș deschide, la rându-mi gura, buzele mi-ar tremura ușor în timp ce aș inspira și m-aș pregăti să îți spun. Și ar fi tăcere. Aceeași tăcere complice care s-ar mușca de buze și și-ar frânge degetele de încântare așteptând. Iar tu ai clipi mai evident decât de obicei, dând din cap imperceptibil, arătându-mi, la rându-ți, cuvintele mele prinse în palma ta făcută pumn, strângând cu siguranță, pe lângă duioșie.
      Am vorbi astfel în oglindă, ne-am purta în oglindă și ne-am înțelege în oglindă. Până când eu mi-aș întinde mâna spre tine, spre a-mi trece degetele prin părul tău copilărește ondulat. Degetele mele ar traversa astfel tăcerea dintre noi, ar gâdila-o, pentru că ea se gâdilă ca o adolescentă sensibilă la orice atingere, dintre acelea care n-au fost sărutate prea des, degetele mele ar traversa tăcerea dintre noi, ar fi încă îmbibate în aroma ultimelor tale cuvinte tăcute, crestate blând de ascuțimile ț-urilor și ș-urilor, împuse de i-uri și de căciuli de-ale lui a. Căciuli și ascuțimi tăcute. Degetele mele ar traversa oglinda, unda ei ploioasă care ar tremura firav, cum tremură oglinda lacului când cade o frunză prin ea, degetele mele ar traversa oglinda ca gâsca prin apă și s-ar așterne printre firele tale de păr copilărește ondulate. Iar tu ai zâmbi palid, în tăcere, i-ai zâmbi tăcerii, deși nu o vezi, iar ea mi-ar zâmbi mie, pentru că mă vede. Degetele mele le-ar zâmbi firelor tale de păr, pentru că le simt, iar firele tale de păr s-ar arcui și ar suspina, ca niște pisici alintate și subțiri, subțiri, mai subțiri decât ar trebui să fie pisicile și mai alintate. Dar doar puțin. 
      Tu mi-ai lua mâna într-a ta, mâna mea cu degetele mele încă grele de cuvintele tale tăcute, cu împunsături și ascuțimi, în mâna ta cu degetele tale încă îmbibate de cuvintele mele ceva mai mici, cu împunsături ceva mai firave și cu ascuțimi ceva mai rotunjite. Cuvintele noastre și-ar zâmbi, ca niște vechi complici care au dat odată o spargere de proporții fără să fie prinși, și-ar zâmbi puțin trist, ca doi cimplici care au dat odată o spargere de proporții fără să fie prinși și știu că acum sunt prea bătrâni ca să mai facă asta. Pielea mea împunsă i-ar zâmbi pielii tale împunse, ca doi prieteni care s-au cunoscut în sala de așteptare, înainte de chimioterapie și care de atunci se întâlnesc în fiecare săptămână și speră împreună. Mâna ta ar lua-o pe a mea, ar purta-o prin aer scurt, ar traversa tangențial tăcerea dintre noi, care s-ar simți dezmierdată ca o femeie proaspăt căsătorită, dintre acelea îmbătate de fericirea primelor luni de iluzie fericită, ar traversa tangențial tăcerea și mi-ar lipi nodurile osoase ale degetelor de buzele tale întredeschise, care ar tremura ușor, însă fără să inspiri mai mult decât de obicei, cum face omul când vrea doar să șoptească ceva. 
      

Indecent.

Sâmbătă dimineată. 
Cartea de pe noptieră clipește ispititor și provocator: „Termină-mă, termină-mă!”.Un colț de semn de carte mijește pervers de undeva de sub multe, multe pagini, care nici măcar lipite unele de altele nu mai stau - ce mult mă vrea această carte, nici măcar închisă nu poate să stea. Nu rezist. O iau în mână și aproape că o simt cum se lasă grea în palma mea, se lasă deschisă cu atâta ușurință, iar semnul de carte alunecă afară dintre paginile răsfrânte cu o mișcare atât de fluidă, ca o adolescentă excitată care își întinde buzele întredeschise pentru a fi sărutate. Cu ochii deschiși. 
Îmi las ochii încă grei de somn să alunece cu nesaț pe pagină pentru câteva secunde înainte de a trece la ingurgitarea vizuală lentă și pe îndelete a fiecărei litere, fiecărui cuvânt, fiecărei propoziții și fraze. Paginile se alintă fandosit, foșnesc înfiorate între degetele mele, înfiorate de razele timorate ale soarelui de dimineață ce pătrunde sfios prin geamul pe jumătate dezgolit de perdeaua trasă neglijent și în grabă cu o noapte în urmă. Pereții oftează, iar tu. 
Tu te foiești ca un motan morocănos în stânga mea, de parcă nu-ți mai ajunge nici patul, nici perna, nici pătura, nici somnul, nici sâmbăta. Dar eu îmi văd mai departe de plăcerea mea perversă de dimineață și nici măcar mormăitul răgușit și sărutările tale care încă visează pe umărul meu atât de treaz nu mă pot convinge în cele din urmă să iau o pauză. Îmi iau o mână de pe carte și o las să pătrundă ușor prin părul tău agresat de pernă și de somn. „Bine, gata, am văzut că te-ai trezit, bună dimineața, copil alintat” par să spună degetele mele șuvițelor tale de păr încâlcite. 
Se pare, totuși, că asta nu e de ajuns pentru tine, balaur lacom și hrăpăreț, pentru că exact în mijlocul unui paragraf delicios, mâna ta umflată de somn se înfige în cartea mea delicată și o ridică în înaltul cerului camerei noastre scunde. „N-ai terminat și aseară cartea asta?” se aude vocea ta supărată parcă țâșnind din vârful ghearelor care îmi țin cartea suspendată în aer, ca pe o curvă dezbrăcată în văzul lumii. Paginile ei s-au pleoștit, cotorul pare că vrea să se închidă, ca o amantă îmbufnată că a fost refuzată. 
Acum mă ridic în capul oaselor și îți îndepărtez cu grijă palma slinoasă de pe frumusețea mea de carte speriată și amenințată. Și ca să îți potolesc și pornirile de gelozie fără sens, îmi rezerv dreptul de a mă întinde peste tine, leneșă, așezându-mi cartea pe pieptul tău revoltat și reluându-mi lectura, nu înainte de a-ți fura cuvintele protestatare de pe buze cu un sărut împăciuitor.
„Vreau să o mai termin o dată.”

Docil.(Sau neputinta de a renunta)

           Nu sunt arhitect de meserie, nici constructor, nici zidar. (Doamne fereste, ce urat sa vezi fete ca zidari sau constructori!) Dar eu daram ziduri. Da, da, ziduri inalte, infinit de inalte, ziduri groase, infinit de groase si ziduri reci, infinit si exasperant de reci. La inceput era ca un hobby, apoi a devenit un hobby de care ma tineam tot mai des, in fiecare zi, iar acum e o necesitate,uneori o urgenta, uneori o groaza si o nebunie. Ca toti fumatorii, alcoolicii, drogatii, dependentii de ciocolata, internet, alte ierburi, condimente, arome si tentatii, asta a ajuns dependenta mea: spartul si daramatul zidurilor. Este, totusi, un lucru extraordinar, in genere, daca stam sa ne gandim si inca ma intreb cum de nu am in fata usii in fiecare dimineata reporteri TV si jurnalisti, oameni de stiinta care vor sa efectueze noi studii, presedinti de state care vor sa dea mana cu mine (cu mana mea plina de var, adica) si staruri de cinema care imi cer poze si autografe (cu mine si zidurile, desigur). Sau zidurile cu mine. Ar trebui sa apar si in Guiness Book si in toate reclamele la var, sau termopane, sau izolatie termica. Adica, ar trebui ca toate reclamele sa spuna "Ascult-o pe Elena!" si nu pe Baumax, care, in genere, daca stam sa ne gandim, e gras si are mustata si salopeta de cauciuc (care, sa ne intelegem, nu a fost si nu va fi niciodata la moda).
           Este si o activitate sanatoasa, in genere, daca stam sa ne gandim si ma mir cum de nu au inventat astia de la TV inca un sport care sa constea in daramatul zidurilor, de mai multe tipuri: maraton, pe niveluri, sau contra timp. Desi pare lipsita de sens sau de vreo ratiune logica, sa stiti ca, in genere si daca stam sa ne gandim cu atentie de data aceasta, daramatul zidurilor mele are in spate cea mai profunda dintre gandirile profunde, pentru ca are in spate verbul care sta la temelia tuturor lucrurilor, oamenilor, razboaielor, ideilor, cartilor, marilor descoperiri, mancarurilor si scopurilor: VREAU. Da, da. Sa fim seriosi. Vreau este si va fi mai puternic decat iubesc. Vreau este si va fi mai puternic decat urasc, decat am nevoie, decat trebuie si decat este necesar, decat mi se ordona si mi se porunceste, decat orice fel de verb vreti dumneavoastra sa gasiti sau sa inventati. Vreau + particula ceva. Ceva, care poate fi un lucru, o idee, un om. un razboi, etc etc, vezi enumeratia de mai sus, ca mi-e lene sa o mai fac o data. 
             Cu toate acestea, multa lume a vrut si putina a avut. Asa ca tocmai de aceea, in genere si daca stam sa ne gandim, acest daramat de ziduri al meu, acest hobby, aceasta nevoie, acest vreau transformat in actiune continua este cu atat mai special, daca stam sa ne gandim si in genere, pentru ca are o finalitate. Desi zidurile mele sunt infinite, si infint de inalte si infinit de.. stiti voi, desi, cu toate acestea, chiar daca si in ciuda acestui fapt, in culmea glorioasa a ironiei, da, da, daramatul lor, al zidurilor, are o finalitate. Finita. Acest lucru, daca stam sa ne gandim si in genere, este in totalitate adevarat, pentru ca exista dovezi, dovezi de certitudine certa. Cum sa va explic ca sa intelegeti, e ca si cum ceva-ul meu adaugat cu + la vreau-ul meu care e de fapt actiunea de daramare a zidurilor, e ca si cum ceva-ul asta mai iese uneori de acolo si imi lasa indicii, ori imi scrie pe ziduri, ori ma ghideaza, ori controleaza starea vremii, ori mi se arata in somn, ori in mancare, ori pur si simplu ma trage de maneca atunci cand iau pauze. Dovezi doveditoare, dovezi clare si certe, pe care eu le atest. Prin urmare, daca stam sa ne gandim si in genere, ceva-ul meu va fi gasit, va fi ajuns la, va fi luat in primire, va fi scos din. Dintre ziduri, adica. 
               Iti vine sa razi, nu? Tu, ziditorul de ziduri, tu creatorul ceva-ului si tu cel care ai gasit formula vreau + ceva si care mi-ai aratat-o in somn. Normal ca razi si te bucuri si te zgaiesti la mine ca ultima panarama, pentru ca zidaria mea, adica des-zidaria mea iti gadila orgoliul ala mare si slinos si acru si nesuferit si antipatic. Daaa, mai ceva decat motanul incaltat cu Nike si Puma si cu pletele (oh da, pletele pieptanate, aranjate, dichisite, adorate) fluturande in vand de pe motocicleta de fiare sau, ma rog, pentru fite, Harley, si cu geaca de piele. Mai ceva ca orice altceva. Dar, lasa, lasa, ca nu stiai tu cui ii aratai tu ceva. Acel ceva. Stii, de cojocul tau nu am ac, pentru ca, daca stam sa ne gandim si in genere, tu nu porti cojoc (ca nu e la moda, pisi) si porti geaca de piele. Dar am eu. Esarfa pentru gatul tau. Si carte pentru capul tau. Avem ditătii si pentru tătii, ca sa ma exprim si diacritic, si popular, si folcloric si cum mai vrei. 
               Nu sunt arhitect de meserie, nici constructor, nici zidar. (Doamne fereste, ce urat sa vezi fete ca zidari sau constructori!) Dar azi, azi ti-am mai daramat un zid. 

Vedenii

Copacii se prabuseau peste mine din stanga si din dreapta. Masinile ma loveau din plin din toate directiile. Toate vanturile din toate punctele cardinale se pravaleau furtunos peste mine, aducand tornade, viscole, uragane, cerul se crapa in doua deasupra mea si ningea si tuna si fulgera si ploua peste mine. Zapada ma ingheta. Soarele imi prajea teasta si imi ardea pielea degerata. Bombe atomice erau aruncate spre mine si ma loveau in piept din plin, razboie se nasteau si mureau cu mine pe campul de bataie, eu contra tutoror celorlalte armate. Valuri. Valuri si tsunamiuri, de apa, de sange, de ura, toate cresteau inaintea mea, faceau spume inghitindu-ma in adancul lor inainte sa se formeze iar. Toata natura si non-natura se revolta, mi se spargea in cap ca un val de impotrivire, iar eu

te strangeam de gat mai departe cu furie si patos si plangeam. Plangeam. 
Un lucru pe care tu n-ai sa-l stii niciodata, dobitocule. 

Filosofii.

- Stii ce cred eu?
- Despre pantofii cu toc?
- Nuu, lasa asta..
- ...?
- Ma gandesc ca oamenii sunt asaa.. ca sugativele. 
- Poftim?! ridica neincrezator din sprancene si pufneste in ras.
- Nu radee! Adica sunt... sunt albi initial si in momentul in care iau contact social incep sa se imprime de culoare - cum face sugativa cu cerneala. Iar la un moment dat, nu mai pot pur si simplu. Sunt full de cerneala si au nevoie de o pauza. 
- Bine, fie. Dar daca toti oamenii sunt sugative, cine mai e stilou?
- .. Ce?
- Pai sugativa doar absoarbe cerneala si atat. Nu o si produce. daca pui doua sugative una langa alta, n-or sa faca schimb de cerneala, nu?
- Nuu.. hm. Nu dar.. Aoleu! Tu intelegi ce voiam sa spun. E ca si cum.. Suntem stilouri pentru ca avem idei si conceptii proprii, si sugative pentru ca asimilam ideile si conceptiile altora.
- Ce te faci cu aia care nu asimileaza? Adica, aia care nici cerneala n-au. Sunt asaa.. Creioane cu mina. 
- Aoleu! Tu chiar n-ai inteles nimic din ce voiam eu sa iti spun aici? Esti fantastic...
- Ia uite-o ce se enerveaza. Ma scuzi daca am indraznit sa incurc un biet creion cu mina in mareata filosofie a stiloului si sugativei.
- Mmm.. Ce fel de mina? 
- ?!
- Vezi? Nici macar o teorie bine pusa la punct nu ai. Vaai de tine. rade cu pofta, lasandu-si capul pe spate.
El zambeste, privind-o tacut cateva momente. Ofteaza. O trage de par. 
-  Esti enervanta cand ai teorii. Sau cand te iei de ale altora.
- Asa, supara-te. Ia sa te vad cum te superi acuma ca am dreptate. rade si mai mult, il impinge mai departe de ea cu piciorul.
- Si daca ma supar?
- Te rog. 
- Bine, dar sa stii ca eu plec. 
- Bine, pleaca atunci. 
- Nu glumesc, fii atenta. 
- Bine, dar sa te imbraci intai. Si sa inchizi tu usa cand iesi, mie mi-e lene sa ma ridic de aici. 
- Ce nesuferita esti. 
- Mersi. 
- Nu mai vin la tine niciodata. 
- Auzi? 
El ridica din sprancene, asteptand. 
- Lasa.
- Hai, spune. 
- Nu, ca esti suparat. 
- Hai.. ca nu sunt. 
- Nu esti?
- Nu sunt. 
- Stiam eu.
- Tot nesuferita esti. 
- Da, da. 
- Hai, acum imi zici? 
- Ce sa-ti zic? Aaa da. Esti un creion cu mina. 
Rade. 

Doi.

Miros de piele somnoroasa, mult prea intinsa pe
umar adormit si osos. Sarut cald, mandibular.
Asternuturi vestede, impregnate de duminica si
jumatate de gura zambind in engleza mijind din contur 
ponosit de perna uzata.
Pijamale largi pe jos, murdare de 
ciocolata expirata de mult. 1,2,3. Trei 
kile praf cubic macinat de soare ocru,
vara invechita in raze aruncate pe pereti. Carlionti
prafuiti, inspicati, mirosind a tutun
ieftin, obraz dornic de cafea.
Buze incercanate, ochi uscati, insetati de lapte si paine cu gem.
Lene, lene, lene, brate grele, amortite,
genunchi nodurosi cu picioare moarte, dungi de perna inrosite pe
frunte si trosc-trosc! oase asuprite la fiecare pas. Timp deraiat, ceas zeflemist.

Sosete lungi, pieptene pierdut, miros de after shave, nu, ai mei nu
vin pana deseara. Paine prajita, doua
tigari aprinse in scumiera si fum. Caine latrand prin pereti de alaturi si
radio ragusit umpland bucataria de spatii si goluri, da mama, sunt
singura acasa.

Frédérich Chopin, "Andante Spianato"

Azi apune soarele iar. Iar inunda fereastra larga - rosu, cald. Lucrurile din camera, toate, sunt aranjate ca si alta data, tremura infiorate sub lumina crepusculara. Sticla se topeste ca si alta data, o simt fierbinte sub spatele meu. Hei tu, pielea mea e mereu rece. Mi-e dor de tine in fiecare zi.

Hei tu, vara e pe sfarsite. O simt. O simt in felul in care merg oamenii pe strada. O simt in felul in care suna pianul la pranz. O simt in felul in care sclipesc stelele pe cer. O simt in felul in care semnalizeaza masinile cand intra in sensul giratoriu si o simt in dungile sterse pe care le lasa avioanele cu reactie pe cer. O simt in bomboanele de menta din geanta mamei. Vara e aproape departe.

Hei tu, ce inseamna departe? Departe se masoara in timp, sau in spatiu? Sau in greutate? La cati metri departare de mine se afla vara acum? La cate grame departare de tine e vara acum? La cate zile distanta de noi s-a terminat vara asta? Asta aproape ca stiu: la 5 zile in trecut si la foarte multe zile in viitor. Asta inseamna ca s-a terminat in doua locuri? Poate nu e in niciunul.

Hei tu, dar tu nu esti pe sfarsite. Nu. Imi place sa cred ca esti dincolo de un inceput anume; dincolo de un sfarsit anume. Dincolo de sfarsitul verii. Dincolo de inceputul scolii. Asta inseamna ca esti infinit? Cred. Daca da, atunci vreau sa ma iubesti infinit. Cum il iubesc eu pe Chopin. Sa nu fii gelos, pentru ca pe el il iubesc de cand ma stiu, sau, de cand imi aduc aminte de mine, deci nu e nedrept oricum ai lua-o. Plus ca eu nu sunt infinita ca tine. Deci, nu ai cum sa imi ceri sa te iubesc infinit, desi eu tot o sa incerc. Gata, am stabilit: ai sa ma iubesti infinit. Ai sa imi rasuflii sugrumat in ureche intr-un mod infinit. Mainile tale vor fi calde infinit si eu am sa ma joc infinit cu degetele tale, care se vor prelungi infinit printre ale mele. Ai sa fii prezent langa mine infinit, ocupand pana la refuz singuratatea infinita in care traiesc. Sau poate ai sa fii chiar tu singuratatea in care ma voi izola infinit de buna voie, imi place sa fiu prinsa in privirea ta infinita.

Hei tu, nu pot sa nu ma gandesc la mare. la adierea grea de sare si la stabilopozii sfaramati de care se izbesc aritmic, si acum, probabil, valurile doldora de spuma. Am stat pe stabilopozii aia nopti de-a randul si le-am ascultat infiorata bolboroselile in timp ce mama dormea fara grija in camera noastra mica de hotel, in timp ce tu ma gaseai prin timp si incepeai sa ma iubesti nesigur. Am stat de una singura si mi-am leganat picioarele in vant. M-am sprijinit cu palmele de bolovanii aia aspri si am asteptat cuminte, sa vii, ingrozita de intunericul ce se casca deasupra si dedesuptul meu, atat de gros ca ma sufoca. Nu pot sa nu ma gandesc la diminetile galbene, cu plaje aglomerate, mama citind sub umbrela colorata. Am stat pe plajele alea galbene zi de zi, pana cand ma lua ameteala de la atata soare si sare. Am stat si am ascultat felurite voci si cuvinte, glume ieftine, conversatii de complezenta, barfe, vocea prezentatorului de la radio. Am stat si te-am asteptat pana m-a innegrit soarele, ca pe un porumb copt.

Hei tu, azi iar te-am regasit prin partiturile pe care le-am repetat incoerent. Poate de-aia am repetat atat de mult azi. Pentru ca nu m-am putut opri pana nu ti-am gasit, rand pe rand, fiecare organ, fiecare deget, fiecare fir de par. Fiecare celula cu bastonas a ochilor tai. Te-am asamblat aproape aievea si melodia ta a curs lina si amagitoare. Ambigua, neclara, plina de trioleti si mordente si alte artificii, imi place sa repet melodia asta. Am sa te leg intr-o zi la ochi si am sa ti-o cant si tie, asa ca sa iti dai seama cum arati tu defapt. Cum arati in ochii mei. Si ai sa intelegi totul. Ai sa intelegi cine esti tu si care e scopul tau in viata, adica sa ma iubesti pe mine. Vezi cat sunt de egoista?

Hei tu, sunt obosita. Lumina imi joaca feste, abia daca mai clipoceste spart printre blocurile murdare. In curand se vor aprinde farurile masinilor. Geamul incepe sa se raceasca. Melodia s-a terminat de mult timp la casetofonul stricat. Mama o sa se supere iar ca am stat pe pervaz. Sa nu ma spui. Sa nu ii spui nimic. hei tu, am sa inchei acum cu un vers frumos al trupei Compact:"Sa te gandesti din cand in cand la mine. Ma voi gandi si eu, mereu, la tine".

                                                  

                                                                                                                      Cu drag,

                                                                                                                            Eu.