Gând.

      Mi-ar plăcea să mă pot uita la oameni și să tac. Și ei să înțeleagă.
      Și oamenii să se uite la mine. Și să tacă, și eu să înțeleg. Mi-ar plăcea să le arăt, apoi, palma, podul palmei, dosul palmei, degetele, amprentele, unghiile, iar ei să știe ce viață mi-aș dori să am, ce sos îmi place la cartofii prăjiți, cu câte cuburi de gheață beau sucul vara, când aș vrea să le cer ajutorul, când să le încredințez un secret. Ei mi-ar arăta apoi talpa, secul piciorului, venele proeminente din jurul degetului mare, unghiile degetelor de la picioare, călcâiul uscat și bătăturile de la pantofii cei noi. Iar eu aș ști la ce program TV le place să se uite și câte minute își lasă farfuria cu ciorbă la microunde, aș ști ce cadou și-ar dori de zilele de naștere, ce glume li se par amuzante, când ar vrea să plângă, sau să îi țin de mână. 
      M-aș uita la tine, iar tu te-ai uita la mine. Tăcerea dintre noi ar zâmbi ștrengărește, în colțul gurii, și-ar mușca buza de jos, să nu zâmbească mai mult, să nu râdă. Tu ai deschide gura, ți-ai depărta buzele care ar tremura ușor în timp ce ai inspira mai mult aer decât de obicei, așa cum face omul când se pregătește să spună ceva. Și ai tăcea. Eu aș clipi mai evident decât de obicei, așa cum face omul când arată că a înțeles, dând din cap imperceptibil, mi-aș ridica încet pumnul închis, spre a-ți arăta că ți-am prins mesajul, ți-am cules cuvintele de pe buze, sunt la mine în palmă, le strivesc cu duioșie. Cuvintele tale nerostite, eu le-aș înțelege. Și după ce le-aș înțelege, mi-aș deschide ușor palma, spre a le da tăcerii, care abia așteaptă, freamătă și se bucură ca o fetiță de grădiniță când o laudă doamna la mami că a mâncat tot, a dormit la prânz și a cântat frumos de tot cântecelul cu cățelușul. Apoi, după ce ți-aș simți cuvintele, care între timp ar fi devenit ale mele, mi-ar fi lăsat adâncituri mici și calde în piele, după ce ți-aș simți cuvintele cum îmi părăsesc palma, aș deschide, la rându-mi gura, buzele mi-ar tremura ușor în timp ce aș inspira și m-aș pregăti să îți spun. Și ar fi tăcere. Aceeași tăcere complice care s-ar mușca de buze și și-ar frânge degetele de încântare așteptând. Iar tu ai clipi mai evident decât de obicei, dând din cap imperceptibil, arătându-mi, la rându-ți, cuvintele mele prinse în palma ta făcută pumn, strângând cu siguranță, pe lângă duioșie.
      Am vorbi astfel în oglindă, ne-am purta în oglindă și ne-am înțelege în oglindă. Până când eu mi-aș întinde mâna spre tine, spre a-mi trece degetele prin părul tău copilărește ondulat. Degetele mele ar traversa astfel tăcerea dintre noi, ar gâdila-o, pentru că ea se gâdilă ca o adolescentă sensibilă la orice atingere, dintre acelea care n-au fost sărutate prea des, degetele mele ar traversa tăcerea dintre noi, ar fi încă îmbibate în aroma ultimelor tale cuvinte tăcute, crestate blând de ascuțimile ț-urilor și ș-urilor, împuse de i-uri și de căciuli de-ale lui a. Căciuli și ascuțimi tăcute. Degetele mele ar traversa oglinda, unda ei ploioasă care ar tremura firav, cum tremură oglinda lacului când cade o frunză prin ea, degetele mele ar traversa oglinda ca gâsca prin apă și s-ar așterne printre firele tale de păr copilărește ondulate. Iar tu ai zâmbi palid, în tăcere, i-ai zâmbi tăcerii, deși nu o vezi, iar ea mi-ar zâmbi mie, pentru că mă vede. Degetele mele le-ar zâmbi firelor tale de păr, pentru că le simt, iar firele tale de păr s-ar arcui și ar suspina, ca niște pisici alintate și subțiri, subțiri, mai subțiri decât ar trebui să fie pisicile și mai alintate. Dar doar puțin. 
      Tu mi-ai lua mâna într-a ta, mâna mea cu degetele mele încă grele de cuvintele tale tăcute, cu împunsături și ascuțimi, în mâna ta cu degetele tale încă îmbibate de cuvintele mele ceva mai mici, cu împunsături ceva mai firave și cu ascuțimi ceva mai rotunjite. Cuvintele noastre și-ar zâmbi, ca niște vechi complici care au dat odată o spargere de proporții fără să fie prinși, și-ar zâmbi puțin trist, ca doi cimplici care au dat odată o spargere de proporții fără să fie prinși și știu că acum sunt prea bătrâni ca să mai facă asta. Pielea mea împunsă i-ar zâmbi pielii tale împunse, ca doi prieteni care s-au cunoscut în sala de așteptare, înainte de chimioterapie și care de atunci se întâlnesc în fiecare săptămână și speră împreună. Mâna ta ar lua-o pe a mea, ar purta-o prin aer scurt, ar traversa tangențial tăcerea dintre noi, care s-ar simți dezmierdată ca o femeie proaspăt căsătorită, dintre acelea îmbătate de fericirea primelor luni de iluzie fericită, ar traversa tangențial tăcerea și mi-ar lipi nodurile osoase ale degetelor de buzele tale întredeschise, care ar tremura ușor, însă fără să inspiri mai mult decât de obicei, cum face omul când vrea doar să șoptească ceva.